„Copilul dumneavoastră va trebui să repete grupa mijlocie. Nu e ca ceilalţi copii. Este în urma lor şi asta se vede prin tot ceea ce face. În plus, are atenţia scăzută şi nu pare pregătit emoţional să treacă în grupa mare. În plus, la cei aproape 5 ani, face zilnic pipi în pat la prânz. E clar, asta spune ceva despre copilul dumneavoastră...”

Acestea au fost cuvintele doamnei educatoare atunci când, într-o zi, m-am dus să îmi iau copilul de la grădiniţă. M-am uitat la panou şi am văzut clar diferenţa: fiul meu făcea niște măzgălituri, pe când ceilalți copiii afișau niște desene coerente, „demne” de grupa mijlocie. La dulap, surpriză: pijamalele erau ude, iar salteaua lui era în baie, la uscat…

M-am transpus fulgerător în viitor și mi-am imaginat cum o să îi spun eu puiului meu: „Dragul meu, unii copii, la școală, repetă clasa. Tu ai atins o performanţă nemaiîntâlnită: ai rămas repetent la grădiniță!...”

 M-am revoltat reflectând: „Bine mămico, acum ce faci?”

Am analizat rapid opţiunile. Puteam să îi răspund doamnei educatoare şi să-i demonstrez că nu are dreptate, puteam să îi dau dreptate şi să mă duc sa lucrez mai mult cu copilul meu, puteam sa aleg să-l muştruluiesc şi să-i spun să facă bine să se ridice la nivelul colegilor lui, puteam să îmi invalidez fiul şi să-i adresez cuvinte de genul: de ce ea/el poate şi tu nu poţi? Cum de alţii pot, iar tu nu?

Poate vă sună cunoscute aceste tipuri de opţiuni.

Eu am ales altceva. Am ales să analizez ceea ce spuneam eu despre copilul meu.

Am stat şi am analizat ce spunea mintea mea despre copilul meu. Şi am rămas stupefiată constatând că ceea ce îmi comunicase doamna educatoare era de fapt ceea ce gândeam eu despre băiatul meu. Mi-am reamintit clar cum îi zisesem la un moment dat copilului meu că face mâzgălituri în loc de desene. Mi-am adus aminte că de fiecare dată când îmi arăta un desen îi explicam că nu e bine şi îi făceam diverse observaţii.

Şi atunci am realizat, poate pentru a nu ştiu câta oară, că ceea ce gândim se întâmplă, că oamenii ne răspund în oglindă, că ceea ce spune şi face cel din faţa mea este ceea ce Sunt, Spun şi Fac EU.

Acest moment de conştientizare a produs un impact neaşteptat în mine. Am ales să nu mă învinovăţesc. Mi-am spus: „Bine, ce a fost a fost, şi este bine. Ceea ce aleg să fac, voi face şi este corect ceea ce voi alege sa fac.”

Am ales să mă uit la fiul meu ca la un copil extraordinar care nu plânge atunci când îl aduc la grădiniţă, care e în largul lui în compania celorlalţi colegi de grupă şi nu se simte incomodat de copiii mai energici, care participă la toate activităţile, care lucrează cu plăcere şi se implică activ în majoritatea preocupărilor din timpul programului de la grădiniţă. Am ales să îmi imaginez că relaţionez cu copilul meu care vine fericit de la grădiniţă şi îmi povesteşte cu plăcere ceea ce a făcut acolo şi cât de bine se înţelege cu colegii lui.

În tot acest timp în care m-am transformat într-un „observator” constructiv al fiului meu şi am încetat să îl invalidez, i-am împărtăşit un secret:

– Tu ştii că ai o baghetă fermecată?

– Ai spus baghetă magică, mami?

– Da, dragul meu. O baghetă magică. Şi este la dispoziţia ta oricând. Numai să o foloseşti.

M-a privit mirat, cu ochii lui limpezi.

– Bagheta ta magică este cuvântul. Tot ceea ce spui şi crezi, se întâmplă!

După ce i-am împărtăşit asta, a urmat o perioadă în care nu s-a întâmplat nimic extraordinar, timp în care venea în fiecare zi de la grădiniţă vesel şi îmi povestea cum şi-a folosit bagheta magică.

Acţionasem din interior şi din exterior, ca observator, fiind de neclintit în a-l considera pe fiul meu un copil care se simte bine şi îmi aduce bucurie!

La serbarea de sfârşit de an, aceeaşi educatoare mi-a spus: „S-a întâmplat ceva extraordinar cu Matei. Este o schimbare la 180 de grade.”

Această împrejurare a fost edificatoare pentru mine. Din acel moment am făcut o alegere.

Aleg să îmi sprijin copilul și să îl încurajez în tot ceea ce face.

Eu sunt copilul meu: mă iubesc și îl iubesc exact așa cum este!

Copilul meu este: întreg, perfect și complet!

De fapt, zilele trecute, cufundată în propriile gânduri, îmi folosisem iresponsabil cuvântul. Matei conversa cu surioara lui:

– Veronica, nu mai vorbi urât. Ai o baghetă magică. Guriţa este bagheta ta magică. Orice spui se întâmplă…

Fiul meu tocmai îmi dădea o lecţie.

O lecţie de viaţă.

O lecţie de creaţie.

Îţi mulţumesc, copilul meu. Îţi mulţumesc că m-ai ales să îţi fiu mamă.

Te invit şi pe tine, acum, să alegi CINE vrei să fie copilul tău…

Gabriela Tănase,

Bucureşti, 30.06.2015